Oraşul Sighetul Marmaţiei (numit în trecut şi Sighetul Maramureşului) este atestat documentar în anul 1326 şi ca oraş în anul 1352. Capitală de peste şase veacuri a Maramureşului istoric, oraşul Sighet are urme de vieţuire umană din paleoliticul superior (10.000 î.Cr.), neolitic, epoca bronzului şi epoca fierului; aşezarea de pe dealul Solovan din perioada dacică ne dă dreptul a afirma că teritoriul oraşului a fost locuit permanent de comunităţi umane din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.
            Aşezat la confluenţă de ape şi văi, oraşul Sighet a polarizat economic şi comercial zona Maramureşului. Cetatea de pe Solovan, de la începutul epocii fierului, una din cele mai mari aşezări fortificate din România, a fost supusă atacurilor în contextul exploatării metalelor din munţii Maramureşului. Numeroase urme ale dacilor liberi din zonă (Onceşti, Călineşti) şi descoperirile arheologice din feudalismul timpuriu certifică arheologic perimetrul oraşului ca vatră de existenţă a strămoşilor noştri daco romani şi apoi români.
            De la mijlocul veacului XIV, Sighetul devenea un centru înfloritor, odată cu dezvoltarea urbană şi intensificarea meşteşugurilor şi a comerţului. Se păstrează şi acum importante mărturii documentare ale breslelor oraşului în special a cizmarilor din sec XVII – XIX.
            O statistică din 1700 arăta ca la Sighet existau 14 bresle. Dezvoltarea continuă a oraşului duce la acordarea de privilegii importante. La 1611 principele C. Bathory întăreşte privilegiile Sighetului, iar în 1659 împăratul Leopold I acordă oraşului drept de stemă: Capul de bour; treptat este menţionat de Miron Costin care afirmă că Sighetul, Capitala Maramureşului, are ca stemă capul de bour, ca stema Moldovei. Asemănarea este certă dacă reamintim că Sighetul a fost feuda urmaşilor lui Dragoş Vodă.
            Cea mai veche construcţie rămasă pănă azi, este biserica reformată (sec. XIV), care este şi cea mai înaltă clădire din oraş (aprox.60m). Clădirea Comitatului Maramureş (Palatul Prefecturii) este de la sfîrşitul sec. XVII (1691-1697).
            Oficialităţile  şi populaţia oraşului au dat o atenţie deosebită învăţământului şi culturii, oraşul fiind un focar de iradiere pentru întreg Maramureşul şi zonele învecinate. La 16 feb. 1700, Congregaţia comitatului decide ca şcoala să fie întreţinută din bani publici. La şcoală se predă teologia, filosofia, matematica, limbile greacă şi latină. Cum toţi sighetenii ştiu, şcoala piaristă a fost înfiinţată în anul 1730, în timpul împăratului Carol al VI-lea.
            În cursul istoriei, alături de români în oraş şi în zonă s-au stabilit oaspeţi maghiari şi germani, ucraineni  din sec. XVIII, evrei şi alte populaţii. Populaţia oraşului a crescut constant, de la 1.000 de locuitori în sec. XVI, la 2.300 la 1778, 3495 la 1785, 5.908 la 1840, 10.852 la 1880, 21.370 la 1910, 25.800 la 1940 (în ian.1945 sunt doar 13.013 locuitori), 36.000 la 1976, 41.730 în anul 2007. Oraşul a suferit în cursul istoriei şi numeroase calamităţi: devastarea tătarilor în 1717, mari incendii (1802, 1853), cutremure (la 1790, 1800) epidemii de ciumă şi holeră (1792, 1831 etc). Viaţa însă se reface şi oraşul reînvie ca pasărea Phoenix, din propria cenuşă. Viaţa economică şi social-culturală a Sighetului s-a dezvoltat în specificul central-european al perioadei moderne. Se construiesc şcoli: dacă prima şcoală atestată în oraş este amintită la 1540 (şcoala calvină) după reforma religioasă se dezvoltă învăţământul catolic. În anul 1802 începe construirea şcolii cu etaj care după 1859 îşi ocupă rangul de unitate de învăţămînt superior, ca facultate de drept de 4 ani, funcţionând pănă în anul 1918.

            Populaţia românească, majoritară în zonă, şi-a instruit la început tinerii la şcolile calvine sau catolice. Deschiderea politică după revoluţia de la 1848/1849, funcţiile în comitat, inclusiv cea a Comitetului Suprem al Maramureşului deţinut de români, au permis înfiinţarea la Sighet a „Asociaţiaiunii pentru cultura poporului român din Maramureş”, care, în 1862 înfiinţează pentru români. Institutul românesc a dat în cei 100 ani de funcţionare peste o sută douăzeci de dascăli, cei care vor pregăti conştiinţele pentru înfăptuirea autorităţii naţionale.
            La sfărşitul sec XIX şi începutul sec. XX la Sighet apar numeroase asociaţii cu caracter  economic şi religios. Apar tipografii, se editează ziare  şi reviste, se tipăresc lucrări în principalele limbi ale populaţiei  zonei (românii maghiarii, evreii, germanii, ucraineanii). Punerea în funcţiune a căii ferate ce lega Sighetul de Polonia şi Bucovinma (1872) face din Sighet un important centru comercial. Intră în funcţiune folosind  fabrici de cherestea, de mobilă, şi mai multe bănci. În anul 1893 în Sighet se introduce iluminatul electric stradal, oraşul fiind, după Timişoara al doilea oraş din aceste părţi care beneficiază  de progresele economiei moderne.
            La Sighet se organizează conferinţe şi expoziţii (1900 etc) care pun în evidenţă progresele din zonă. Ştiinţele iau un orizont deosebit. În Sighet activau doi academicieni renumiţi pe plan naţional  şi european. Ioan Mihalyi de Apşa (1844-1914), autorul Diplomelor maramureşene din secolele XIV şi XV (Sighet 1900), membru corespondent al Academiei Române(1901) şi Szilaghy Istvan membru al Academiei de la Budapesta.
            Primul război mondial a adus mari influenţe populaţiei oraşului şi zonei, dar şi posibilitatea înfăpturii unităţii naţionale a României. La 22 noiembrie 1918, la Sighet (în piaţa centrală a oraşului) se desfăşoară o mare adunare naţională a românilor maramureşeni care alege Sfatul Naţional şi hotărăşte trimiterea delegaţiilor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a hotărât unirea cu celelalte provincii româneşti în hotarele României Mari.
            În anul 1919 se deschid la Sighet importante şcoli româneşti: Liceul „Dragoş-Vodă”, Liceul de fete  „Domniţşa Ileana”, Şcoala normală de băieţi „Regele Ferdinand”, un gimnaziu comercial mixt, un liceu comercial de băieţi, un liceu comercial de fete. În Palatul Cultural se înfiinţează „Muzeul etnografic al Maramureşului”, cu importante colecţii de obiecte, covoare, cărţi vechi şi manuscrise. (1926)
            La Sighet în perioada interbelică apar peste 20 de ziare „Sfatul” (1918-1919), „Gazeta Maramureşului” (1920), „Graiul Maramureşului” (1932-1940; 1947-1948), „Maramureşul” (1923-1926), „Gazeta maramureşeană”, „Munca” (gazetă bilingvă). Apar şi numeroase gazete literare: „Căminul nostru, „Zări senine”, „Praguri culturale”,  „Viaţa şcolară” etc.
            Dictatul de la Viena (30 august 1940) şi al doilea război mondial au adus imense suferinţe populaţiei oraşului, îndeosebi, evreilor şi ucrainenilor. Peste 38.000 de evrei din Maramureş (12.500 din Sighet) au fost deportaţi în lagărele morţii şi exterminaţi. Stau mărturie acestei tragedii documentele de la Muzeul Culturii şi Civilizaţiei evreieşti, Casa Elie Wiesel, aparţinător Muzeului Maramureşului, Monumentul Holocaustului de pe locul fostei sinagogi distruse (1944) şi mărturiile laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. Sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial (1945) este marcat de întoarcerea refugiaţilor şi încercările de refacere a oraşului.
            Desfiinţarea judeţului Maramureş cu capitala la Sighet (1950) duce la  transformarea oraşului într-o localitate fără prea mare importanţă  în Regiunea Maramureş. Doar eforturile cetăţenilor Sighetului şi dezvoltarea social-economică prin industrializare fac posibilă creşterea oraşului în zestrea   economică şi în cea edilitară. Se ridică noi cartiere de locuinţe.